Compania de Pompieri Bucuresti a fost infiintata in 1844, dupa “Proiectul Formiruirii Comenzii de Foc” intocmit de catre generalul Starov in 1835 si modernizat de catre Despartamantul Trebilor Dinlauntru in 1843, prin Legea data de catre forul legiuitor al Munteniei si promulgata de catre domnitorul George Bibescu la 29 februarie 1844.

Compania avea cate o “despartire” la fiecare sector, numit “comisie”, si o despartire centrala pe langa Agie. Unitatea, de sine statatoare din punct de vedere operativ, depindea functional de Politie, iar administrativ, dupa un timp, de Ostire. Ea a fost incadrata cu ofiteri, subofiteri si soldati “varsati” de la regimentele de infanterie I, II si III din Tara Romaneasca. Comanda a fost incredintata captianului Emanoil Boteanu. Timpul de serviciu la pompieri pentru oamenii de trupă, era ca si cel al miliţiilor, adică de 6 luni.Inzestrarea si instructia pompierilor s-a facut atat sub aspect al specialitatii specifice, cat si sub cel al rolului militar al acestora, dotarea si pregatirea fiind, din acest ultim punct de vedere, identica cu cea a infanteriei. Astfel, aceasta companie s-a evidentiat nu numai pe planul profesional al specialitatii specifice, de exemplu la marele incendiu din Bucuresti din 1847, dar si pe plan militar, prin curajul, abnegatia si priceperea demonstrate cu ocazia luptei din Dealul Spirii din 13 septembrie 1848, date, in conditii de inferioritate numerica si de armament, impotriva trupelor Imperiului Otoman. Din Compania de Pompieri Bucuresti au fost in trimisi in acea zi 150 de oameni sub comanda locotenentului Pavel Zaganescu la cazarma calarimii din Dealul Spirei, impreuna cu 750 de infanteristi din regimentele I si II, pentru a participa la ceremonia de predare a acestei cazarme catre coloana turceasca de 5.000 de oameni, comandata de catre Kerim-Pasa, parte a trupelor de ocupatie otomane. Schimbul de focuri s-a iscat in urma unei busculade intre pompierii romani, care intrau in dispozitiv, si soldatii turci, care blocau drumul. Turcii au tras si cu tunurile, dar pompierii le-au cucerit si le-au intors impotriva trupelor otomane. Dupa o scurta tentativa de oprire a focului, soldati turci au inceput sa ucida cu baioneta militarii romani raniti, neridicati, asa incat flacara luptei s-a reaprins. Dintre pompierii romani au cazut 2 ofiteri si 48 trupa, si au fost raniti 57 de oameni; dintre turci au fost rapusi 1 ofiter superior, cativa ofiteri si 158 trupa – numarul ranitilor turci nu se cunoaste. Unii dintre capii companiei de pompieri au trebuit sa se refugieze in Transilvania, unde au sprijinit lupta romanilor de acolo. Sublocotenentul Dinca Balsan a ajuns centurion in Legiunea lui Axente Sever.

DECORARI

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a instituit o medalie speciala, “Pro Virtute Militari”, pentru a rasplati pe eroii pompieri ai bataliei din Dealul Spirei, prin Legea nr.20 / 30mai 1860. Aceasta avea inscrise pe revers data si locul acestei fapte de arme cu insemnatate deosebita in istoria militara a poporului roman. Decorarea s-a putut face abia dupa obtinerea independentei de Stat a Romaniei, de catre domnitorul Carol I, prin I.D.9067 / 8 septembrie 1878.

ELEMENTE DISTINCTIVE

Prin D.R.1368 / 15mai1935 se confera Comapniilor de Pompieri Militari din Bucuresti si Iasi dreptul de a purta, cu incepere de la 9 mai 1935, “Znacul de 100 ani”, identic la ofiteri si la trupa. Acesta era un insemn in forma de semiluna purtat la gat, din metal galben, cu coroana regala si stema Munteniei, menit sa identifice in armata romana unitatile militare de mare traditie, care implinisera 100 de ani.

UNIFORME

Legea de infiintare a Companiei de Pompieri, din 1844, dispunea ca uniformele pompierilor sa fie “intocmai ca si la infanteria ostirii” dar cu mici particularitati; forma si culoarea tinutelor a ramas neschimbata pana in 1851:

- coif de alama cu creasta, cu acvila Munteniei pe partea frontala si cu jugulara cu solzi; la ceremonii se atasa coada neagra de cal la creasta; coifura alternativa era o cascheta, numita “sapca rotunda”, din postav gri, cu cozoroc scurt si rotund din piele, cu calota mica si moale, cu banda de culoarea “comisiei” de care apartinea, despartirea de la Agie avand culoarea rosie, cu acvila Munteniei pe partea frontala

- tunică din postav culoare albastră-inchis, cu poalele putin mai scurte decat cele ale infanteriei, cu guler drept, încheiată la un rând de 9 nasturi aurii, cu manşete în colţ, , cu clape acoladate la spate încheiate cu 6 nasturi aurii, cu paspoale de culoarea “comisiei” la guler, la epoleti, la mansete si la clapele de la spate

- cravată din pânză neagră

- pantaloni drepti de culoare albastră-inchis, cu paspoale de culoarea “comisiei”, cei de la Agie cu roşu- iarna, manta gri

- uniforma “de incendiu” consta in spenter de culoare albastră-inchis, incins cu brau lat din piele, pantaloni gri – spenterul si pantalonii erau din doc la tinuta de vara. Casca de interventie era fara creasta si fara coada neagra de cal, dar avea pe partea frontala numarul “despartirii” in locul acvilei – despartirea de la Agie pastra acvila si la casca “de incendiu”

- bocanci negri

- cartuşiera şi baioneta erau suspendate de două curele late, din piele neagră, purtate în diagonală, care se încrucişau pe piept

- gradele erau reprezentate la guler prin bordari cu galon alb, la gradati si subofiteri, iar la ofiteri cu fir de argint. Ofiterii purtau la gat “insemnul de serviciu”, o semiluna metalica, pe care era reprezentata in relief acvila Munteniei.